Inutilitatea unei Spaime


Una din acele zile cand propria prezenta incomodeaza si cand incerci in van sa alungi falsele ganduri care se formeaza dis-de-dimineata si care pana seara cresc din ele insele si devin nelamurite incrancenari ale carnii. Din nou de mana cu spaima. La 9 am baut cafeaua neagra, cu putin lapte. Am iesit la geam sa vad oameni. Am asteptat in frig zece minute, timp in care am vazut o vecina tanara venind de la piata cu plasele rotunjite si doi caini mari jucandu-se in iarba si muscandu-si boturile. Apoi mi-a curs sange din nas si am privit foarte atent rosul perfect care se latea pe albul batistei. Cumva imi venea aproape sa jubilez. Apoi am inceput sa citesc si dupa cateva pagini nelinistea, sora cu spaima mea, m-a invaluit si m-a lasat foarte obosit. Nestiinta si aroganta mea sunt egalate doar de senzatia de culpabilitate pe care o traiesc in paralel cu ele, justificat sau nu. Lucrul acesta nu are acum insemnatate. Apoi inutilitatea. Apoi visele nocturne, care devin din ce in ce mai scurte, mai clare si mai desantate. Apoi stralucirea soarelui de dimineata care s-a transformat la ora pranzului intr-o incremenire cenusie. Apoi falsul gand, aparut spontan si comod, cum ca uneori iertarea poate contine in ea samburii indiferentei. Asa mi s-a parut cand mi-am adus aminte de tine (cu greutate, cum incerci sa-ti amintesti de un lucru petrecut altcuiva, impaslit si neimportant). Dar repet, era un gand fals si facil, preluat probabil de undeva. Azi sunt foarte foarte predispus la confuzii si la lene.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu