Blestemul Ingerului

Am rupt si ultimul bob din ciorchinele iluziilor. Un bob cu gust de sange putred, cules din gradina unde-a inflorit blestemul. Apoi, m-am indreptat spre casa ta inconjurata de tipete si te-as fi vazut de nu mi-ar fi-mpietrit privirea in fereastra. Si-apoi s-a facut intuneric ca-n burta balenei. Eram prizonier in acest spatiu infinit si mi s-a facut teama. Am simtit pe umar o mana usoara-caci asa e o mana de inger. La inceput era ca o binecuvantare, o mangaiere care-mi bucura tot corpul, insa cu cat trecea vremea, atingerea incepea sa ma arda. Cand am ingenuncheat de durere, ingerul si-a dezlipit mana si a clamat:

 

 

"Pentru ca ai savarsit pacatul de a intoarce spatele vietii si pentru că ti-ai propus sa fii nefericit, o sa suporti intreaga viata  eternul dispret al materiei". Atunci am inceput sa vad din nou si in fata mea s-a profilat urias, hidos, ingretosator, un abator. Inmarmurit abia am mai auzit un glas poruncitor: "Hei, iar ai cazut in butoiul cu melancolie, mestere? Hai fuga ca e nevoie de tine in sala de dezosare!" Trupul mi s-a scuturat de scarba si a cazut cu fata intr-un maldar de resturi de carne si zgarciuri. Un lapte rosu mi se prelingea peste tot si parca atunci am auzit in urechi urletul de groaza al animalelor ucise.

Expozitie de Atelier George Stefanescu

A doua expozitie de atelier a lui George Stefanescu, pe Str. Domnita Anastasia Nr.7, cladirea Muzeului Gh.Tattarescu, mai-iunie 1968. Unul dintre cele mai frumoase ateliere de creatie din Bucuresti a fost atelierul pictorului George Stefanescu aflat in incinta Muzeului Memorial Pictor Gh. Tattarescu, pe strada Domnita Anastasia la nr. 7. Aici a pictat din anul 1962 si pana in 1989 cand a parasit tara pentru a se stabili in orasul Lüdinghausen din Landul Nordrhein-Westfalen. Dorinta de frumos s-a materializat si in colectionarea de obiecte de arta populara romaneasca, respectiv icoane pe sticla si lemn, ceramica, mobilier taranesc. Astfel, atelierul a devenit un mic muzeu in care pictorul George Stefanescu isi primea colectionarii, prietenii si iubitorii de arta. Misu Weinberg il aduce la atelier pe tanarul medic Florin Colonas, unul dintre amatorii de arta care il vor frecventa cu regularitate pe artist. Catalogul celei de-a doua personale, „George Stefanescu - Pictura”, deschisa in 1968 in atelierul din Str. Domnita Anastasia, este prefatat de Florin Colonas. La vernisaj ia cuvantul criticul Radu Ionescu. Iata ce scrie Florin Colonas in prefata catalogului: “Atelierul unui pictor reprezinta, pentru amatorul de arta, o citadela in care domneste o atmosfera de febrile cautari si de indelungi framantari, fapt care face ca un asemenea lacas sa poata fi asemuit de catre amatorii de locuri comune si imagini tocite, stravechilor laboratoare in care alchimistii cautau piatra filozofala".

Iata ca, acum, pictorul George Stefanescu coboara din nou, cu un prilej festiv, podul cetatii, dand astfel posibilitatea amatorilor de arta sa patrunda in intimitatea laboratorului sau. In fond, unde poate fi privita mai bine opera de arta decat intre peretii atelierului? Scutite de riscurile transplantarii pe simeza salilor oficiale, panzele din atelier inlesnesc vizitatorului transmiterea intentiilor pictorului, prin prezentarea lor chiar in ambianta mediului in care au fost create. Departe de tam-tamul salilor de expozitie si de afluenta unui public eterogen, expozitiile de atelier, adevarate concerte de muzica de camera, ofera vizitatorului cadrul armonios si discret, in care tablourile respira mediul lor firesc. Ce ni se prezinta in actuala expozitie ? Opera din ultimii ani a unui inrobit al culorii, a unui artist inzestrat cu polivalente creatoare, opera in care de la simple note si pana la teme importante ca geneza si maternitatea, recunoastem intinsa gama de preocupari a artistului. Prezenta discreta in mijlocul nostru, cu o intensa combustie interna, o ardenta pasiune catre frumos si o smerita legatura cu arta straveche a inaintasilor sai anonimi, George Stefanescu se daruieste artei. Modest prin firea sa, dar pretentios cu sine, foarte adesea nemultumit de ceea ce a realizat, visand necontenit la ceea ce va realiza, realizand si visand, George Stefanescu imbogatindu-se pe sine isi imbogateste pictura pe care o face. Nu spunea oare Goethe: “Trebuie sa te schimbi mereu, sa te innoiesti si sa te intineresti ca sa nu te inabusi singur?“.

Despre Scribi Aserviti si Alte Pacate

Scriitorul roman e un sobolan de duzina. Inainte de '89, traia mancand rahat cu lingura mare a puterii comuniste. Servea si era servit, dar, la un moment dat, se produsese o atat de mare inghesuiala la cazanul cu rahat ideologic, incat partidul le-a dat multora ceva de supt. Si au supt, si au supt... Acum, nimic nu s-a schimbat in mentalitatea unora dintre cei care se inghesuisera la cazan sau nici macar nu ajunsesera la el. In marea lor timiditate se multumeau cu stropii ce sareau din paginile omagiale. 

 

 
Scriitorul roman traieste azi ca si-nainte. Adica rau. Adica foarte rau. E nevoit sa practice pentru a se intretine o groaza de meserii care nu ii aduc decat ocazional bani, dar niciodata glorie sau onoare: stergator de funduri si revere, lingator de blide sparte, gropar de tinere talente, peste de poete so called rafinate, traficant de maculaturi perverse... Scriitorul roman, de duzina, iluzionandu-se ca discuta si scrie lucruri minunate. Inchipuindu-si ca schimba ceva. S-ar putea sa schimbe. O dezamagire intr-una si mai mare.

Suprarealismul

Suprarealismul este termenul care denumeşte curentul artistic şi literar de avangardă care proclamă o totală libertate de expresie, întemeiat de André Breton (1896 - 1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului trecut (cu aspecte şi prelungiri ulterioare). Suprarealismul în artele plastice. Fondatorii suprarealismului au fost poeţii. Termenul "Surréalisme" a luat naştere în anul 1917, când poetul Guillaume Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias", îi schimbă subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă". Scriitorul André Breton preia acest termen şi-l foloseşte într-un articol intitulat "Pentru Dada" (1920), pentru ca în 1922 să publice "Manifestul suprarealismului". Prin urmare, totul a început de la literatură, abia apoi suprarealismul îi va atrage pe artiştii care practică alte arte, pentru ca, în cele din urmă, să se schimbe percepţia asupra lumii care devine "albastră ca o portocală" (Paul Eluard).

 

 Brigid Marlin - "Portrait of Nicole"

 

 Victor Brauner - "Suprarealistul"

Suprarealismul Pictorilor

În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zăreşte la expoziţia organizată de o galerie de pe rue Boétier tabloul Creier de copil. Pânza al cărei autor este Giorgio De Chirico îl fascinează. După război Breton îi va cunoaşte pe Picabia, Duchamp, Max Ernst, cumpără tablouri şi îşi formează o bogată colecţie. În anul 1924, adresează o întrebare fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură suprarealistă?" La ceastă întrebare vor răspunde, fiecare în stil propriu, Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte şi Paul Delvaux. Aceste personalităţi sunt întregite de alţi artişti la fel de talentaţi, deşi mai puţin cunoscuţi, cum ar fi artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner. Suprarealiştii îşi expun lucrările în timpul unor expoziţii ce vor deveni un loc şi o ocazie potrivite pentru orice fel de provocare care marchează caracterul revoluţionar al mişcării. "Când se spune despre suprarealişti că sunt pictori ai schimbării veşnice, explică în anul 1934 Max Ernst, nu trebuie să nr aşteptăm de la ei să-şi copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi decât un naturalism naiv şi descriptiv), şi nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).
 

 

Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se mişte cu îndrăzneală şi absolută dezinvoltură într-o zonă care se află la graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară care, deşi nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate (suprarealitate!) fizică şi psihică". Operele pictorilor suprarealişti sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei lumi niciodată reprezentate până atunci, pe care suprarealismul doreşte să o descopere prin revoluţiua mentală ai cărei moştenitori mai suntem încă şi astăzi. Pictorii expresionişti abstracţi americani, Jackson Pollock, Mark Rothko şi Arshile Gorky s-au inspirat enorm din suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată în operele sculptorilor Louise Bourgeois şi Alberto Giacometti. "Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii." (André Breton). "Ce ar fi putut să-mi placă dacă nu enigmele?" (Giorgio De Chirico). "Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia." (Salvador Dalí). "Un tablou ar trebui să fie fertil. Din el ar trebui să se nască lumea. Nu are importanţă dacă vedem în el flori, oameni sau cai pentru a descoperi această lume, adică ceva viu." (Joan Miró). "Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spirituale." (René Magritte).

Aventura mea Internauta

Romanul trebuia sa se numeasca "doamne-doamne sta pe net". Asa a inceput in 2007 aventura mea internauta. La inceput, am incercat sa inteleg cum functioneaza lucrurile. Am priceput destul de repede ca daca nu ai blog, nu existi. Daca nu notezi de cate ori te-ai culcat, cu cine, daca nu relatezi aventuri extraordinare, daca motoarele de cautare nu te gasesc, esti nimeni. Era simplu, prea simplu. Pe yahoo 360, am incercat sa stau departe de oameni, dar tot m-au gasit. Diversi. Foarte putini valorosi. Cativa interesati de sex, o mana chiar nebuni, vreo doi-trei care se numara si azi printre cunostintele mele virtuale si pe care o sa-i pastrez.

Cand mi s-a parut ca e prea simplu, am inceput un alt blog. La inceput, mi-a fost mila de el si-am fost decenta. Daca nu treci granite, nu cunosti, asa mi-a zis cineva. Daca nu provoci, nu vei sti niciodata cum reactioneaza oamenii pusi in fata celor mai adacadabrante situatii. Aici, in spatiul asta care permite orice. Acel cineva a fost diavolul. O, nu un diavol impersonal. Diavolul din mine. Si-asa s-au diversificat situatiile si asa au aparut "ceilalti". Ceilalti comentau savuros, sexy, ma ridicau in slavi, pe mine, zeita tuturor nesimtirilor, bucuriilor, splendorilor, traznailor. 

Culmea e ca nu situatiile erau inventate. Ele existau in realitate, cu alti oameni, cu alte rasete, cu alte forme, dar comentariile amplificau totul, creand iluzia, mirajul. Si-atunci am inceput sa scriu. Am trimis unei singure persoane doua versiuni succesive ale romanului. Cand a spus ca e fenomenal si ca nu s-ar fi gandit ca cineva va scrie cu atata savoare despre relatiile internaute, m-am speriat. Nu pentru ca n-am incredere in scrisul meu, ci pentru ca era o nebunie. Le-am distrus si l-am rugat si pe el sa faca la fel. Nu ne mai vorbim. Tot ce pot spera e ca s-a tinut de cuvant. Altfel, e nebun.

Perversitatea presupune o stare de rafinare. Nu-ti mai place simplul, banalul, griul. Vrei culori, multe culori. Instinctiv, am schimbat si stilul fotografiilor. Preferam sepia sau alb-negrul. Acum totul e colorat. Nu neaparat in rau, dar colorat, cred ca aveam nevoie de un impuls pentru a reveni la normal. Imi spusesem cu cateva luni inainte asta, dar, cand un joc e interesant, il duc pana la capat. Un om rational s-ar gandi la consecinte: ii vei rani pe oameni, vor gandi ca minciuna e cel mai cumplit pacat. Dar nu minciuna sta in topul pacatelor capitale, ci orgoliul, si cand vezi ca poti, te crezi Dumnezeu. Si iar revin, nu unul impersonal. Nu cred in asa ceva. dumnezeul meu e personal.

Nu-mi cer scuze si nu caut iertari. Pentru cineva care vrea sa fie cel mai bun in ceea ce face, aproape orice e permis, aproape, si se inseala cei care cred ca e usor sa faci asta. E antrenament zilnic. Cercetarea mea s-a incheiat. Din " doamne-doamne sta pe net " n-au mai ramas decat cateva fraze: "in relatiile virtuale, e intotdeauna preferabila minciuna. Cand nu mai minti, inseamna ca iesi gol in oras. Puritanii pot spune orice, numai sa nu planga... sunt primii care mint". Ma gandesc daca sa le sterg sau sa le inramez pe perete.