Visurile amintirilor Vechi


Deocamdata sunt o prezenta destul de rara in viata mea. Imi amintesc o zi de vara cand, copila fiind, am mers impreuna cu clasa intr-o excursie langa Brasov. Mai stiu doar orele petrecute la marginea unei pajisti imense, rucsacelul desfacut langa mine, pachetul cu mancare, grupul de elevi aflat la o distanta considerabila, tacerea mea plina de bucurie, servetelul alb cu iz ierbos de ardei, apoi invatatoarea frumoasa care venea agale catre mine, incercand inca de departe sa ma convinga sa ma alatur grupului, si eu zambind si uitandu-ma in sus la copaci, nu, multumesc, e bine aici. Iarba crestea voiniceste in preajma mea, taindu-mi din cand in cand buricele degetelor, din graba. Dar eu nu m-am suparat, cum as fi putut? Altadata m-am vazut acum cateva ore, cand cu ochii luminosi din pricina febrei ma plimbam prin scorbura citind poezii si hohotind de plans asemeni unui betiv trist. Sau in noaptea aceea cand cresteai din mine, si sangele meu devenise o miere clocotitoare, si tu cu blandete, spasmodic, imi astupai gura cu palma sa nu ne auda ceilalti. Visati si voi, visati la un an mai bun. La multi ani!

Alice in Tara Minunilor


Cred ca racesc. Am capul imens si plin de vata, un balon caraghios care pluteste si se clatina undeva departe, deasupra gatului. Sper sa nu-i vina vreunui destept pofta sa-l intepe. Inghit cu greutate si-mi doresc sa dorm si iar sa dorm. Azinoapte, cand m-au apucat primele frisoane, am visat cum o pierdeam pe Alice. In ceva statiune montana, la malul unui lac. Nu sunt foarte sigura de chestiile din jurul meu, din cauza starii febrile, si am mereu senzatia ca gestul facut e dublu, ca il traiesc aievea si imediat pe urma in vis, ca pe un ecou. M-am dus azi dimineata sa lucrez, si din cauza ametelii aveam impresia ca alunec rapid prin tunelul Alicei in tara minunilor, si ca toata lumea vorbeste si se comporta anapoda, afisand cu toate acestea cele mai impacate si relaxate si indiferente expresii pe chip, de parca ar fi fost cat se poate de normal sa mi se ofere intr-o farfurioara ciobita ceai de sange, iar mustele moarte de pe pardoseala de gresie sa fie boabe de piper cu aripi transparente si dantelate. Am lucrat sase ore. Mi-a fost cumplit de frig. Cred ca la un moment dat m-am gandit serios sa-mi torn ceaiul fierbinte in ghete, sa ma incalzesc. 


Ma gandesc mult la bunatatea oamenilor. Nimic altceva nu mai are absolut nicio importanta in afara de aceasta bunatate pe care am vazut-o in atatea randuri, si care pare sa capete proportii si limpezime. Nu e vorba de naivitate. E o constatare care mi se impune de la sine in ultima vreme si care, banal, subliniaza prin contrast zbuciumarea raului. Imi asum toate ineptiile si toate schiopatarile acestea lipsite de valoare carora le dau glas aici sau altundeva, dar gandul la bunatate e singurul care conteaza. Vorba cuiva drag. Avem craniul lui Melanie, un vas sterpelit de la ai mei, un trandafir primit intr-o noapte de la un baietel beat, poza de nunta a bunicilor, un sip cu trei picaturi din ultimul vin facut de bunicu, o papusa fugita dintr-un magazin second-hand si celofan cu ciocolata, ca sa fie nostalgia suportabila. Acum ninge, este prima zi pe anul asta in care vad zapada. Tot e bine, si cand lucrurile se intampla in ultimul ceas.